Uneori viața de adult e al naibii de grea și totuși cumva reușești să duci la final fiecare zi din viața ta de OM MARE. Te pui seara în pat și îți mulțumești pentru că ai mai dus la bun sfârșit încă o zi. Dar cu ce cost? Când a fost ultima dată când ți-ai dat voie să te bucuri de o plimbare în parc, de o înghețată, de un zâmbet al unui om necunoscut, de energia zgubilitică a unui copil? Sau când ai stat să asculți cântecul unei păsări sau să stai să auzi greierii in șoaptele serii cum făceau bunicii demult?
Mergi pe pilot automat, zi de zi, competitiv din fire să mai bifezi încă o activitate “cool” in palmaresul tău. Undeva pe parcus ai uitat de copilul din tine să îl lași să se bucure în ceea ce faci zi de zi. Cred că uneori ne luăm mult prea în serios și uităm să ne bucurăm: de o întâlnire cu prietenii, de o mâncare bună ca să îi simți gusturile pe papilele tale, de o plimbare alături de cei dragi ție sau pur si simplu sa stai alături de ei pe o bancă în parc și să te bucuri că ești lângă ei. Doar să te bucuri și nimic mai mult. Să simți în interiorul tău că ești împlinit chiar dacă ai tricoul șifonat.
De multe ori ești mult prea prins să faci următoarea poză pentru Instagram sau Facebook sau un video pentru TikTok. Urmărești să prinzi momentul perfect ca sa ieși în față pe internet. Apoi pui filtre ca să fii și mai cool. Iluzii. Uite așa cheltui clipele tale și ajungi să te întrebi la un moment dat “ce să mai fac?” pentru că nu mai poți să stai locului și să te bucuri că EȘTI. Doar atât! Că EȘTI doar tu și înghețata ta într-o zi toridă de vară, că EȘTI doar tu și pașii partenerului tău, că EȘTI doar tu și îmbrățișarea mamei tale, că EȘTI doar tu și zâmbetul copilului tău, că SUNT pașii tăi în nisipul umezit de valurile mării sau degetele tale obosite în bocancii de munte.
Oare pe unde ai reușit să te pierzi tu pe tine?
Noroc că viața ne scoate întâmplările în care ni se aduce aminte să ne mai și distrăm în ceea ce facem și să nu ne mai luam atâta în serios. Țin minte ca eram în toamna lui 2022 și trebuia să prezint împreună cu doi colegi un proiect într-o competiție globală de inovare. Repetam un discurs pe care trebuia să îl livrăm în doar 4 minute. Emoțiile erau cât Casa Poporului, stresul era și el la maxim pentru că ne setasem să facem o figură bună și să luăm locul 1. Exact! Așteptări mari, competitivate acerbă! Repetam discursul într-una cu mici pauze. La un moment dat unul dintre colegi zice foarte serios: “cred că ne luăm mult prea în serios și am uitat sa ne mai și distrăm în competiția asta.”. În acel moment tot stresul și presiunea s-au ridicat cum se ridică ceața dimineața și am început cu toții să ne relaxăm și să nu mai fim așa de serioși și zeloși. A ieșit perfect discursul? Nu. Am luat locul 1? Nu, ci locul 3. Dar important a fost că am făcut o echipa al naibii de bună toți 3 și ne-am mai și distrat cât am putut – la finalul discursului m-am recompensat cu o Eugenie. Cred că a fost cea mai bună Eugenie din viața mea.
Ce am învățat din această experiență? Am învățat că tot noi reușim să ne furăm bucuria vieții în activitățile de peste zi și uităm să ne bucurăm în ceea ce facem.
Ne întâlnim cu prietenii ca să ne mai dăm mari cu ce am mai făcut noi în viața noastră sau cu ce ne-am mai cumpărat sau pe unde am mai călătorit. Bune și lucrurile astea, dar oare când ți-ai pus pe pauză gândurile și ți-ai ascultat prietenul din fața ta? Când ți-ai deschis sufletul către el, fără să mai compari sau să critici? Când te-ai bucurat doar că l-ai revăzut?
Timpul nu stă în loc pentru nimeni iar viața noastră e la fel ca o stea căzătoare.
“Când toți eram “desculți”,
Prieteni erau mulți,
Acum nu-i mai vezi,
Și nici nu-i mai asculți.”