Bucurie

Bucuria de a mă trezi dimineața și de a începe o nouă zi arareori îmi este inexistentă, dar în diminețile în care nu este prezentă conștientizez faptul că am luat-o de-a gata și că nu am mai cultivat-o în aspectele vieții mele. Am mers pe pilot automat in viața mea.

De ce spun că mă bucur de începutul unei noi zile? Cred că chestia asta mi-a rămas în momentul în care vorbeam cu tata la telefon în ultimele lui zile și îmi spunea că se bucura că a mai prins înca o zi de trăit. Nu am putut să cuprind în acel moment ceea ce îmi transmitea el cu adevărat, dar după ceva ani lucrurile s-au așezat, m-am așezat și eu în viața mea și într-un final am ajuns la profunzimea vorbelor lui. Așa am ajuns ca în fiecare seară, înainte să mă pun în pat, să îmi mulțumesc că am reușit să duc la bun sfârșit încă o nouă zi. Această împlinire, de a duce la bun sfârșit o nouă zi cu toate provocările care au apărut pe parcursul ei, îmi dă bucuria unei vieți bogate și împlinite. Acest ritual l-am mai observat si la bunicii mei când se rugau înainte de a se pune la somn. Mic fiind, nu am conștientizat de ce bunica făcea acest lucru. Îmi ziceam în sine mea “Eh, bunica și ritualurile ei bisericești.”. Dar când stai și te gândești cu mintea de apoi îți dai seama că dacă nu ai un înțelept în viața ta ar fi bine să îți cumperi unul. Uneori suntem mult prea orgolioși și preferăm să reinventăm roata și ne zicem “Lasă că știu eu mai bine.”. Oare așa să fie?

În ultima perioadă m-am pierdut pe mine în mai toate aspectele vieții mele: profesional, social, personal chiar și în partea de dezvoltare personală. Competitiv din fire nu prea pot să accept locul doi sau ca altcineva să îmi încalce “teritoriul” fără acordul meu. Atitudinea asta a hrănit ani buni un mecanism de apărare pe care cred că mulți dintre noi îl avem: perfecționismul. Trăind cu el atâta timp am putut să îl observ prin felul în care am decis și am acționat în trecutul meu. Perfecționismul aduce o povară grea asupra oricărei persoane. La început nu prea poți să observi această povară, dar dacă stai și te uiți atent ai să observi ceva interesant: ușor, ușor perfecționismul va începe să îți ia sub stăpânire viața ta și să o trăiască în locul tău. Va lua deciziile, va face lucrurile în locul tău fix ca Spânul care trăiește viața în locul lui Harap-Alb. Asta se întâmplă pentru că sursa perfecționismului este bifarea de obiective “și mai și”. Iar această sursă este inepuizabilă din cauza faptului că te pune să intri în competiție prin a te compara cu alții. Vezi în jurul tău că alții au ceva ce poate tu nu ți-ai dorit cu adevărat, dar daca ești atent poate afli asta când tocmai ești la mijlocul drumului de a îl bifa. Așa trec zilele tale, lunile, anii și perfecționismul bifează lucruri în viața ta fără ca tu să ți le fi dorit cu adevărat. 

Pe de o parte acest lucru este benefic până la un punct. Asta pentru că vei reuși să îți dorești mai mult decât majoritatea și să le și obții în mare parte. Doar că nu merge până la infinit pe tot parcursul vieții tale fix pe principiul că “ulciorul nu merge de multe ori la apă”. O să ai momente în care ai timp pentru tine ca să respiri și să te întrebi: “Bun, am obținut toate acestea în viața mea: casă, mașina, job, familie, statut social, vacanțe, călătorii, haine, accesorii, dar ce e pe mai departe?”. Singurul sens al perfecționismului este doar de a bifa obiective și nu are un sens mai înalt decât acesta. Are doar un singur sens: CANTITATE. În fuga după cantitate se întâmplă ceva ce m-a surprins la propriu: RENUNȚI LA CINE EȘTI TU CU ADEVĂRAT. Cu alte cuvinte NU MAI EȘTI AUTENTIC pentru că mai tot timpul porți masca perfecționismului și uiți să o dai jos seara, înainte de a te pune în pat. Lipsa de autenticitate, de a nu fi tu însu(ă)ți, te face în primul rând să renunți la acele lucruri care sunt frumoase și importante pentru tine cu adevărat. Dar până când nu afli cine ești tu cel autentic nici nu ai cum să vezi acest mecanism.

Chiar ai nevoie de 7 palate? 5 mașini? 100 de ceasuri sau de parfumuri? Chiar mai ai nevoie de încă o cupă sau de încă o medalie atârnată in pieptul tău ca să îți demonstrezi cât de important ești tu? Ce am descoperit recent este faptul că lipsa de autenticitate te face să joci un rol perfect de zeu și în relația cu partenerul tău și așa ajungi să iei în spate neputința celuilalt ca o normalitate: “Nu poți face tu asta, las’ că fac eu în locul tău! Nu e nicio problemă pentru că eu pot! Eu sunt un super erou, Superman sau Wonder Woman.” Dacă ești onest cu tine, de câte ori ai auzit replica asta în mintea ta?

Mai sunt și momente în care se întâmplă să obosești și să cazi în genunchi, că doar ești om și nu roboțel, și atunci în loc să îți dai voie să fii vulnerabil prin a-ți arăta neputința care e normală pentru că nu poți face la infinit treaba în locul celuilalt, tu ce faci? Te ridici, te scuturi, nici măcar nu te întrebi de ce ai ajuns asemenea situație și perfecționismul din tine îți zice:”când crezi că nu mai poți, mai poți puțin”. Și uite așa te scuturi, te ridici în picioare și te focusezi pe următoarea țintă de atins, uitând să fii autentic. Poate că celălalt nu se prinde de acest mecanism, dar cu siguranță tu te prinzi și continui să îl crești cu o efervescență arzătoare. Era o vorbă din moși strămoși care zicea ceva de genul “te poți minți până când nu te mai poți minți”. Viața ta continuă și vine ziua în care cazi într-o depresie ca într-o prăpastie: brusc și adînc. Nu știi de unde a venit sau de ce ți se întâmplă tocmai ție. Tu știai că ai o viață împlinită și bogată și fericită. Erai modelul de reușită și te întrebi de ce ți se întâmplă tocmai ție acest lucru. Viața dintr-o dată ți se pare nedreaptă, dar nu iei în considerare momentele în care ai preferat să te uiți în altă parte când erai în genunchi și viața voia de la tine să te întrebi daca chiar vrei sa mai continui așa pe mai departe.

În acele momente m-am întrebat cine sunt EU, cel autentic? Cine e Andrei, cel autentic? Răspunsurile au venit de îndată și le-am așternut pe foaie. Am descoperit un Andrei pe care l-am îngropat de-a lungul vieții în încercarea de a fi cum vor alții ca să le fac pe plac și să fiu acceptat. Chiar dacă a trebuit să am discuții grele pentru a-mi arăta autenticitatea mea și să retrasez noi limite care nu îmi mai permit mie să renunț la mine, am descoperit că nu e onest față de mine, dar și față de partenerul meu să îi promit “marea cu sarea” și să iau în cârcă neputințele sale doar de dragul de a valida perfecționismul din mine. Am mai descoperit că este în regulă să ratez deadline-uri la muncă decât să mă dau peste cap să stau peste program și să împing lucrurile la infinit că să se îndeplinească obiectivele profesionale. Am mai descoperit că dezvoltarea personală făcută din frica de a nu rata ceva (FOMO), adică să mai bag și încă un curs, și încă o formare și să îmi aglomerez timpul liber nu îmi aduce bucurie și nu mă face să nu mă mai pot bucura într-un ritm echilibrat de ceea ce am în viața mea. Am mai descoperit că a fi amicul perfect și de a face pe plac prietenilor din viața mea vine la pachet cu un consum foarte mare de energie și nici măcar nu îmi aduce plăcere. Am lăsat prieteniile să se cearnă. La unele le-am dat eu drumul, iar altele au murit de la sine. Drept dovadă că erau forțate și ținute de complezență. E normal să fie așa. Ce e anormal este că încetăm să ne facem noi prietenii. 

Recent mi-am luat semințe de plante și le-am plantat în mici ghivece. Am început să le observ în fiecare zi cum cresc puțin câte puțin. Dimineața după ce mă trezesc primul lucru pe care îl fac este să mă duc să observ dacă a mai apărut câte un firicel mic. E fenomenal să observi cum crește viața dintr-o singură sămânță mică, mică, mică de tot. În momentul în care acel firicel iese la suprafață el caută doar două lucruri: apă și soare. Acest lucru se vede clar în felul în care firicelul proaspăt izvorât își îndreaptă tulpina și frunzulițele către lumina soarelui. 

Oare de ce noi oamenii nu ne îndreptăm către soarele nostru care ne vrea să creștem împliniți, fericiți și în armonie cu starea noastră de bine autentic? 

Așa mi-am descoperit Soarele meu, Autenticitatea și Vulnerabilitatea. 

Tu când ești autentic, cum ești? Cine ești? Ce îți face cu adevărat plăcere să fii? Cum te manifești?