Oare ce e viața?
Ne naștem. Nu știm că ne-am născut. Doar cei din jurul nostru știu asta.
Murim. Nu știm că am murit. Dar cei din jurul nostru știu asta.
Nașterea – o bucurie și binecuvântare pentru unii. O frică și o corvoadă pentru alții.
Moartea – un regret și o lacrimă pentru unii. O ușurare și o eliberare pentru alții.
Între nașterea și moartea ta, respiri. Uneori respiri bucurie și extaz, alteori tristeți și amărăciuni. Dar toate respirațiile tale sunt îmbrăcate de liniștea blândă a aerului ce-ți învăluie fața, mâinile, picioarele și tot corpul. După ce respiri începi să alergi. Alergi cât te țin picioarele. Încotro? Nici tu nu știi prea bine. Tot ce știi e că alergi. Îți face bine. Ai acumulat o casă, un job, o familie, copii, un animăluț de companie. Averi. Reușite personale. Ți-ai doborât recordurile personale pe care ți le-ai promis in copilărie.
Apoi vine o vreme când ești dezbrăcat de oamenii copilăriei tale. De oamenii ce ți-au văzut roșeața obrajilor la prima îndrăgosteală. Oameni dragi sufletului tău. Oameni care dintr-o dată nu mai sunt. La început parcă nu simți golul așa de tare. Dar apoi nu mai ai scăpare – unul câte unul se duc… Rând pe rând așa cum le e scris în destinul lor. Eroii copilăriei tale nu mai sunt în formație completă.
Și atunci te lovește: Eu ce las în urma mea? Care va fi moștenirea mea? Pentru ce voi fi amintit?
Anthony Hopkins a zis-o într-un mod ilustru în cartea sa: “Hai că am reușit, puștiule“.