Vrei sa alungi oboseala cu un dus. Cald. Asa, ca o zi de primavara, ca sufletul tau, ca soarele pe care-l iubesti. Gata! Te privesti in oglinda. N-ai mai facut-o de mult timp. Mana iti aluneca pe suprafata neteda si-ti dezvaluie chipul. Pui un strat de fard. Sub el esti tot tu. Crezi ca te poti ascunde?
Rimel! Ochii tai devin mai adanci decat au fost vreodata, fantani din care au tasnit apele lacrimilor tale. De dor, de bucurie, de tristete, de fericire. Da, ai fost si fericita! Mainile aluneca usor pe trupul obosit, care-ti poarta cu atata rabdare trairile, fricile, dragostea. El stie ceea ce mintea ta a uitat…
Te-ai iubit vreodata? Ti-ai acordat aceeasi atentie pe care ai oferit-o, neobosita, celor din jur? Te-ai privit vreodata in ochi, sa vezi ce frumoasa esti?
Ai construit ziduri si acum muncesti sa le darami.
“Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti.” Pe tine cand te-ai iubit ultima oara? Te-ai iubit vreodata?
Conturezi cu atentie buzele pline. Rosii. Tremurande. Cand ti-a rasunat ultima oara glasul a primavara? Chiar daca urmele nu se vad pe chip, tu stii ca sunt acolo. Iubirea e o continua cautare de Sine. Iti oglindesti chipul si sufletul in celalalt, inchizandu-te, deschizandu-te, cautand iar si iar, intr-o spirala infinita, intr-o poveste fara sfarsit. Respiratia Universului.