Ideal.
Uitat de omul pierdut în cotidian,
Rătăcit prin voci interioare ca un profan,
Apăsat de griji, frici și temeri în fiecare an,
Lipsit de curaj să mai facă vreun plan.
Viață vine, viață trece,
Omul tot fuge și petrece,
Umplându-și golul tot mai rece
Până când moartea-l va petrece.
Ultimele clipe de le va mai avea,
Omul poate atunci va putea,
Să vadă c-a trăit o viață aievea,
Irosindu-și timpul ca un terchea-berchea.
Curaj.
Este impulsul omului treaz,
Că atunci când dă de necaz,
Să stea nițel, liniștit ca un viteaz,
Căutându-și povețele din acest caz.
Doar așa omul va putea,
Să crească frumos ca o lalea,
Netrăindu-și viața aievea,
Sau irosindu-și timpul ca un terchea-berchea.
Totul stă într-o alegere,
Să-ți dai voie să NU te uiți în trecere,
În a sufletului petrecere,
Ca și cum faci exerciții dintr-o culegere.
Munca asta-i pentru eternitate,
Doar că omul nu se uită așa departe,
Și preferă somnul ”a la carte”,
Trăindu-și viața-n drame și acte.
In epoca unor conexiuni virtuale la câteva secunde distanta, suntem tot mai singuri și mai fără sens. Plutim pe valuri ale propriilor amăgiri și ne însingurăm mai ales de propriile eu-ri. Curios este că, uneori, câțiva oameni mai găsesc timp și dispoziție să spună un cuvânt sau sa picteze un tablou care sa te impresioneze și să simți că rezonezi cu acea simțire. Ai dori sa nu fie ceva trecător ca o străfulgerare in negura singurătății, dar așa e.
Oricum, succes Omule Vitruvian!
Mulțumesc, Dana.