Un sarut alb, un sarut negru. Se transforma in atingere. Atingere. Cuvintele nu sunt frumoase pentru ca sunt intr-un fel anume. Sunt frumoase datorita intelesului lor. Mai ales cele ce poarta iubire in silabele lor.
Sa iubesti pe cineva care, din cine stie ce motiv, nu-ti impartaseste sentimentele e dureros. Te sfasie in interior. Percepi stari intense, treci de la furie la agresiune. Il urasti pe celalalt. Iti vine sa-i smulgi inima din piept. Te intrebi cu ce ai gresit? Alegi sa suferi. Si suferi. Celalalt era omul care reprezenta cel mai bine ce inseamna sa iubesti. Si sa fii iubit. Erai aprigul cautator al iubirii. Dar niciodata nu gaseai asta in omul care reprezenta cel mai bine ce inseamna sa iubesti. Si sa fii iubit. Un cautator nu e acelasi lucru cu un gasitor. Gasitorul stie unde sa se uite. Taramul ascuns. Intr-acolo se uita gasitorul. In ceea ce e invizil ochiului sau. In ceea ce se simte. Ca apoi sa traiasca ceea ce simte. Tu simti? Traiesti? Iti traiesti iubirea? Sau te indepartezi de ea?
Confuzia apare atunci cand renunti la tine pentru iubire. Iubirea face parte din tine. Ca om. Renuntand la tine, renunti si la iubire. Oare cati dintre noi nu facem asta? Cati dintre noi reusim sa nu ne instrainam de noi? De dragul de a fi cautatori langa omul care reprezenta cel mai bine ce inseamna sa iubesti. Si sa fii iubit.
Dar daca ii asculti pe poeti poate ca exista o anume frumusete in aceasta iubire. O frumusete care te “coace” si iti arata unde si cum sa-ti plantezi urmatorul sentiment de iubire. O iubire neimpartasita te arde. Arde. Cu putere. Si nu e pangarita de realitate sau tocire. E la fel de limpede si de intensa azi ca in ziua in care a aparut. Si exista frumusete in asta. Cred. Cel putin asta sper.
Un sarut alb, un sarut negru.