Totul a început cu o răceală. Răceala sufletului meu.
– Bună ziua!
– Bună ziua!
– Sunt răcit! Vreau un tratament pentru răceală!
– Stai cu tine și vezi de ce anume inima ta este rece. De ce este ea rece? Ce e rece în viața ta?
– Nu îmi dați remedii cu vitamina C?! Doar să stau de vorbă cu inima mea???
– Da!
– Așa ușor scap de răceală???
– Da!
Mă înfășor cu fularul în jurul gâtului și părăsesc cortul de prim ajutor. Mă întorc către tranșeea la care mai am de săpat câteva secole bune! Merg agale și încep să mă întreb: “Cât de rece să fi fost inima mea de m-a răcit în halul ăsta? Tocmai acum, primăvara? Când totul prinde viață? Iar eu prind… muciii! Bleahhhh! Scoate batista și scapă de ei cum scapă ursul de miere!”
Revin: “Ce iarnă crâncenă să fi insuflat inimii mele de vrea să îmi dea un timp de plâns? Stai puțin!!! Să plâng pentru ce??? Pentru cine???… Nimic nu face sens!”
Nici oftatul nu mă mai ajută, și nimic nu îmi vine în minte!
Aș vrea să vărs lacrimi ca să scap odată de răceala asta! E ca naiba!!! Ochii mei sunt secați la capitolul lacrimi! Am plâns ieri când căutam umanitatea din mine. Nu era de găsit, și am tulit-o în tranșee ca să o bocesc… că poate așa mă caută ea pe mine…
Asediul e din toate părțile! Oricât de mult aș săpa la tranșee, tot o să îmi rămână o părticică expusă vulnerabil. E ca naiba!!! Dar altă cale sunt conștient că nu am! Nu am!!! Pentru că iarna trecută am ales: “Nu îmi mai aparțin mie, ci umanității!” La naiba și cu umanitatea asta!!! Uneori îmi vine să o strâng de gât până la refuz!
– STOP!
– Da… știu! Dacă fac asta, e ca și cum m-aș sugruma pe mine! Și, atunci ce să fac?
– Plângi!
– Să plâng?! DAR NU POT!!! NU POT!!!
– Te ajut eu. Închide ochii și atinge-ți inima. Hai! Fă-o! Ce mai aștepți?
– P f f f fffffff…. Chiar trebuie?
– Da!
O simți?
– Da… E timidă…
– Este a ta!
Deodată, primul strop apăruse! Și așa a început totul…