Mă opresc în loc. Stau și ascult. Picuri mici de ploaie se sparg pe acoperișul casei, pe crengile copacilor, pe mașinile parcate. Rar, văd și câte o mașină care își face loc prin ploaie. Ea se întețește. E ca și cum picăturile nu mai au loc unele de altele.
Observ un copac singuratic în bătaia vântului și a ploii. Crengile i se mișcă în direcția în care bate vântul. Rezistă. E rezistent. În sinea mea mă gândesc: „Oare ce l-a făcut așa de flexibil?”
Nu vine niciun răspuns. Timp de câteva secunde, întorc privirea prin casă. Poate găsesc acolo răspunsul. Tăcere. Niciun răspuns. Întorc din nou privirea către copacul cu pricina. Mai stau preț de câteva secunde. Apoi, îmi răsare răspunsul la întrebarea mea. Doar că e tot o întrebare. „Vrei să o auzi?”, îmi șoptește o voce în ureche. „Logic că vreau!” Răspunsul vine de-ndată: „Dacă tu nu ești flexibil precum copacul în bătaia vântului, cum de te aștepți să nu te frângi în fața încercărilor vieții?”
Amuțesc. Rămân perplex. Respirația mea e ca și cum pășește în afara timpului. Respir sacadat. Simt cum m-a lovit în moalele capului. Conștientizez că e un adevăr pe care nu am cum să-l combat cu argumente. Îi fac spațiu în interiorul meu și îl las să vad ce altceva îmi mai aduce.
Mulțumesc.
Foarte frumos!
Mulțumesc!