e548579 a fost multă vreme userul meu de login. Ca mai toți colegii mei din corporație, fiecare avem un astfel de număr unic de identificare. El are în spate adresa ta de email, fluturașul de salariu și locul tău în ierarhia organizațională. Logându-te în fiecare zi cu ID-ul tău, încet-încet îl memorezi pe dinafară și începe să fie o parte din tine, din personalitatea ta. Este cheia care îți deschide poarta corporației.
O nouă zi. Oarecum știi în mare parte ce îți aduce. Îți deschizi Outlook-ul. Emailurile încep să curgă. Te uiți pe calendar să vezi când ai prima ședință ca să știi cât timp mai ai la dispoziție pentru cafea, Facebook, Instagram, TikTok sau LinkedIn.
Oftezi. Lung. Ai vrea să fii în altă parte în acest moment. Te uiți pe geam și vezi vremea de afară care te inspiră la orice altceva, dar nu la muncă.
Cu toții am avut și avem astfel de momente. Și este normal. În schimb, ce nu este normal este să lași această emoție să îți dicteze ziua și să ți-o fure până la finalul zilei.
Cred că cu toții am avut acel coleg (sau acea colegă) care îți punea sarea pe rană de îți venea să îți dai demisia în secunda doi. Îi văd în jurul meu. Oameni care au uitat să fie oameni cu semenii lor. Trăiesc în iluzia că locul actual ierarhic este întreaga lor viață și asta îi face să își aloce prerogative de mici stăpâni pe plantație. Tonul ascuțit, tăios, plin de reproșuri. Te lovește direct, fix în moalele capului. Îți trebuie ceva timp de reculegere după ce termini ședința cu astfel de oameni. Și în acele momente ochii încep din nou să îți fugă pe geam. Te gândești doar să fugi, să scapi de povara corporatistă.
Azi a fost doar o ședință. Mai urmează mâine și poimâine și tot așa. Astfel de momente se adună. Simți că nu îți mai găsești locul. Nu mai ai sens la locul de muncă. Începi să te întrebi “ce caut eu aici?”. Poate din comoditate sau din frică te oprești după semnul întrebării și nu mai continui să faci loc acestei întrebări în interiorul tău.
Din păcate, nota de plată vine. Și când vine, te ia la întrebări din toate momentele tale de neasumare.
Ce poți face concret? Să îți dai demisia fără niciun plan B e o nebunie curată. O iluzie pe care o poți plăti scump.
Te-ai întrebat: la ce ești bun? La ce te pricepi și faci cu drag, de îți zburdă sufletul ca un copilandru? Cum ai putea să dai viață la ceea ce te pricepi și faci cu drag?
Dănuț Mitruț, bunul meu mentor și camarad, zice blând: “Există un singur lucru care te ajută să ai viața pe care ți-o dorești: să te ridici din poveste și să devii povestitorul.” Pentru că îți dă conexiune, încredere, autoritate și armonie.
We live, but are we Alive?