Deschide-ti poarta sufletului cu a inimii truda,
Ia si simte chemarea de dincolo, in a luminii unda,
Ocroteste-ti pacatele neincepute in a oglinzilor privire,
Si ia si te minuneaza sub a sufletului stralucire.
Cotropeste-ti cu mii de roiuri de licurici,
Ceea ce profanii numeau odata,
Partea omului cea mai intunecata,
Denumita si astazi parte netransformata.
Lumina vie din potire ceresti ia si de consuma,
In privirile multimilor de lumi, sub clar de luna,
Si soarbe cupele pana la ultima picatura,
Ca sa te innobilezi cu a Soarelui cununa.
Apoi ia de-ti peticeste gaurile sufletului in blandetea inimii,
Gauri ce le faureai neincetat cu karme impotriva fericirii,
Uitandu-te-n jur si aducand ode pizmuirii,
Asa cum faceau odata, de demult, si ingerii in fata pieirii.
Dezmorteste-ti aripirile sculptate-n alabastru viu,
Ce odinioara zamisleau al omenirii fiu,
Si acum zac impaturite in patutul de cand erai mic ca un copil,
Fiind uitate-n pustiu, ca-ntr-un vechi sicriu.